Un ghișeu numit destin

Sunt ud leoarcă și sunt minus două grade afară. Nu-mi plac instituțiile. Ies rar din casă, dar astăzi trebuie să depun niște acte. Nu știu ce acte, mi le-a pregătit contabilul. Nu-mi plac actele, dar cel mai mult nu-mi place contabilul.

Fac un pas mărunt și mă uit în ochii paznicului. Sunt reci. Goi. Înghețați. Și nu de la frigul de afară. Mă privește de parcă m-ar ști. Are un zâmbet mestecat în colțul gurii, care apare și dispare. I-am dat bună ziua. Nu a răspuns. M-a privit cu sfârșeală. Mi-a făcut un semn din coada ochiului spre coada de la ghișeu. Mi-a stat inima. E toată lumea la coadă.

Am zâmbit politicos, dar îmi venea să urlu. A urlat el la mine.

— Treci, domne, la coadă, că încurci lucrurile.

Știam că le încurc. Când am plecat încoace, am încurcat și străzile. M-am tot învârtit până am găsit adresa.

Am dat să mă pun la coadă, însă, trecând printre oameni, am văzut că sunt două cozi, la două ghișee. M-am proptit pe mijloc și tot încercam să deslușesc unde am treabă. Contabilul nu mi-a spus unde am.

Nimeni nu spune nimic aici. Mi-e frică să mă întorc și să mă uit la paznic. Se uită la mine. Îi simt privirea lipită de ceafa mea. M-au tăiat toate apele.

Îmi scot pachetul de țigări să-l vadă și o să se gândească că mă duc la țigară. Nu poate să zică nimic. Simt o bătaie pe umăr.

— Mă duc să fumez!

Mă întorc și-l văd nedumerit. Trec pe lângă el în grabă și mă întorc în tocul ușii. Încă mă privește. Ce prostie. Ce frig e afară. Cred că mă duc acasă și mă întorc mâine. E prea mare coada. Mâine ajung mai de dimineață. Mult mai bine.

Am două apeluri pierdute. De la contabil. De parcă nu știe că nu-l plac. De ce mă mai sună? Îl sun mâine după ce depun actele.

Intru în scara blocului, iar paznicul de la recepție mă ia în primire. Să nu mai las colete la administrație, că nu e recepție. Nu știam că nu e. Nu știam ce fac toată ziua acolo. Totul e atât de complicat cu paznicii. Iau coletul și îi mulțumesc. M-a înjurat cu un zâmbet.

Am pierdut actele. De fapt, nu le-am pierdut, știu unde le-am lăsat. Le-am pus jos pe scări, ca să îmi aprind țigara. Am fumat și am plecat fără ele. Poate le păzește paznicul.

Dau să mă întorc după ele, dar paznicul de la recepție îmi face semn să intru. Poate am noroc și nu le-am lăsat pe scări acolo, deși îmi amintesc când le-am pus jos.

— A mai venit un colet. V-am spus să nu mai trimiteți aici.

Mi-a spus acum zece minute. Ce era să fac? Mă uit în telefon. Două apeluri pierdute. Probabil de la curier. Și el a încurcat lucrurile. În loc să vină la ușă, a lăsat coletul la recepția care nu e recepție. E administrație. Arată a recepție totuși. E la intrarea în complex, o cameră cu geamuri mari și un birou. Dacă nu e recepție, de ce nu scrie pe ușă „Administrație”?

Când ies, mă uit. Scria. Am alte probleme acum. Mă duc după acte.

Văd scările. Actele nu sunt acolo. Intru și paznicul îmi oferă dosarul și îmi zice scurt:

— Ce făceați dacă nu le găseam?

Nu știu ce făceam. Copii? Îl sunam pe contabil? Le lăsam nedepuse?

Bine că le-a păzit.

Nu mai e nimeni la coadă. Văd ghișeele, însă nu știu la care am treabă. Mă duc în stânga, că sunt stângaci. Văd geamul întredeschis al ghișeului și îmi dreg vocea să mă audă cineva. Îmi deschide o doamnă cu sandvișul în mână.

— Pauză de masă, domnule.

Îmi trântește geamul în față până să întreb dacă e ghișeul care trebuie. O aud mestecând. Mozzarella cu șuncă. Duhnește până aici. Mi-e foame și mie, însă nu mă mișc de aici. Păzesc ghișeul până se deschide.

Mă sună iar contabilul. Îi resping apelul și-i trimit un mesaj.

„Sunt ca și depuse.”

M-a întrebat ce înseamnă asta, dacă le-am depus sau nu. Nu știu cum să-i explic situația.

Și-a terminat sandvișul. Și programul. Citesc pe geamul ghișeului:

Depuneri acte 9-12, 12-13 pauză de masă, 13-16 ridicări acte.

E 13 fără un sfert.

Am zis bine, mai bine veneam mâine.