Moscheea de pe Athos
Rugăciune inversă. Dar tot rugăciune e.
Nu sunt obosit. Exist obosit. Nu cobor în mine. Acolo e întuneric. Acolo e abisul. Uneori îl aud.
E la ușă. Vine cu cadouri. Cu cadouri din iad. Cu vicii.
Am zece grame și un revelion în față. Muzica e o bâzâială obscură, iar dracii dansează pe masă. I-am dat un șut în cur unuia care nu mă lăsa să mă ridic de pe canapea. Mi-a zâmbit. Nu s-a oprit din dans.
E joi. 22:22. Am găsit o hârtie. Un cuvânt: iadul. Nu știu când l-am scris.
Mă obosesc oamenii. Și fluturii. Primii vorbesc, ăilalți dau din aripi. M-am izolat. De toți și de toate. Mă simt ca o molie în casă. Aș poleniza lumina, dar stau cu draperiile trase.
Dau muzica tare.
A de sub mine a venit de mai multe ori la ușă. Prima dată am dat-o mai încet. Și a doua oară. A treia oară, am dat-o la maximum. A urcat iar. I-am zâmbit. I-am promis boxe mai puternice. Îmi pare rău că n-am făcut-o. Îmi pare rău că nu i-am pus manele. Nu le suport nici eu.
ps: pentru joi