La La La, La Liber

Patru de l. Cinci, de fapt. Ca o cameră care nu poate exista din cauza celui de-al cincilea perete. N-are simetrie niciun pentagon. Și dacă are, aproape-i carton. Nu e chiar real, ca un hexagon. Rimează tot textul, o să-mi cer pardon.

Cu seriozitate, nu am vrut să divaghez. Avem o idee, însă v-am distras. O să reîncep, să reformulez și, de data asta, n-o să eșuez.

Am vrut să scriu despre ceva. Însă m-a defazat și pe mine rima. Cum trecem peste lucrurile care au sens, au ritm, se potrivesc unele cu celelalte, însă nu le suportăm?

Nu am nimic personal cu rima. Scriu poezie. Însă nu aș lansa un volum de poezie. Pe unele le scriu doar ca să le șterg. Mă bucură că am șters ce avea sens să existe. Poezia e trădătoare. Spune în cuvinte puține ce puține eseuri spun. Însă nu spune pe față, o spune printre dinți. Iar ceva spus printre dinți merită un pumn în molar. Dacă soarele ar străluci doar cu dinți, nu l-ați plesni?

Dar, ați spune, că și textul ăsta începe cu o rimă și se pierde în metafore.

Atunci de ce nu simt un pumn în molar?

Pentru că vă place poezia.

E algocalminul artei.

Nimeni nu citește poezii. Nimeni nu le scrie.

Apar.

Se lasă scrise.