Jurnal de Negru

Negru – Culoarea regretului

Nu sufletul, ci ochii.

L-a iubit pe taică-su, deși nu voia să accepte. Mi l-a arătat. Era un bărbat frumos. Poate de asta l-a urât. Mi-a spus povești pe care nu le credea nici ea. Când i-am spus de taică-su că e un bărbat bine, spatele i s-a îndreptat și a întrebat: „Este, nu-i așa?”.

Era.

Zâmbește puțin cu zâmbetul ăla frumos. Ceartă des. Nu știe pe cine. S-ar plânge, dar e la intersecția dintre vrea și nu vrea să se plângă. E repezită, dar vrea liniște. Se minte și s-a mințit. De multe ori. E 22:00. Și astăzi s-a mințit.

Mă întreabă „Cu ce?”, deși știe prea bine. Sunt minciunile ei, nu intru în ele. Se luptă cu ideea de a nu se lupta. N-am să hotărăsc în locul ei. Poate asta își dorea. Să treacă neobservată.

Ieri s-a mințit mai mult. Toată ziua. A vorbit despre gunoaie. Cu o ironie pe care n-am crezut-o. Pe 21 s-au născut oamenii care aveau s-o facă nefrumoasă. Unul genetic și unul ales. „Măcar de la tata am rămas cu ceva”, a răbufnit. Tușește, fumează, înjură și se preface că nu o atinge nimic.

E mai simplu când privirile lipsesc. E mai simplu să exiști. Să trăiești. Să fii. Crede că frumusețea nu e a ei.

A moștenit-o sau e împrumutată, dar nu are cum să o dea jos. Îi e frică să încerce. E kriptonita ei. Îi place să fie nefrumoasă în propria poveste, iar mie place să o văd cât de frumoasă e când crede că nu e.

Are o frumusețe umbrită. Nu i-o pot arăta. O vede în oglindă. Și nu o crede. De ce m-ar crede pe mine? Dar privită pe ascuns e și mai frumoasă. Poate asta e frumusețea. Ce vedem cu coada ochiului.

E teribil să privești frumosul în ochi.

Culoarea regretului.

Povestea pare terminată, însă poveștile nu se termină.

Aș vrea să-i spun ceva util, dar n-am ce. Banalitățile nu ajută. A suferit. Și când suferi, e mai bine să taci când dai de o altă suferință.

Ziua regretului. Ziua doi.

Și azi tot negru. A aprins lumina. Întuneric. Nu o vedeam și cred că nici ea pe mine. A zâmbit – poate – cel puțin așa s-a simțit în cameră.

Zile mai încolo, i-am povestit de zâmbetul ei, și l-a retras, vocal, dar a rămas un zâmbet în camera aia. Nu poți nezâmbi.

Acum mă ceartă.