Gol

Sunt o filă de jurnal. Am narator, dar mă scriu singură. E altundeva — cu mintea, dar mai ales cu sufletul.

Nu sunt aici să spun o poveste, ci să vă arăt un triunghi. Sau o față. Sau pe toate trei: cea pe care o prezinți lumii, cea pe care o arăți familiei și cunoscuților și, mai ales, cea pe care nu o vede nimeni. Uneori nici tu. Pe tine, cel adevărat.

Am căzut de pe tronul muzicii în golul paginii. Dar nu m-am lovit. Mă doare puțin glezna sufletului, nu e ruptă. Mă doare prostia mea, dar durerea are obiceiul bun de a dispărea când nu-i dai atenție. Vrea multă. Pe toată, chiar.

Mă întrebam zilele trecute dacă, după două căderi, mai duc încă una. Căci va veni. Nu suntem dumnezei să ne înălțăm. Vom cădea.

Dar omul se minte. Mi-am spus că, de fapt, căderea e înălțare. O înălțare cu glezna frântă. În geometria durerii, o latură ești tu, alta sunt oamenii, a treia sunt așteptările.

Să nu ai așteptări de la oameni putea fi o poruncă. Dar Dumnezeu l-a trădat pe Moise: i-a spus să nu-i ia numele în deșert — nu ne-a spus în ce deșert. Probabil altul decât Sinai. Putea fi o poruncă: „Să nu ai așteptări.” De la nimeni. Mai ales de la tine.

Tot ce facem e să așteptăm. Orice. Dans în aritmicitate cosmică. Așteptăm de la Dumnezeu, de la alții, de la noi, de la viață. Ce așteptăm de la viață e moartea. Singura certitudine. Și tot așteptăm.

Era joi. Târziu în noapte. Sau devreme în altă dimineață. La dracu’, timpul nu mai însemna nimic.

Mă gândeam la moarte. Nu m-aș fi sinucis, dar mă gândeam la ea. Că o să mor. Curând, dacă nu renunț la ce fac. Mi-era frică să exist. Dar și să nu. Îmi trebuia ceva să-mi ocupe creierul. E prost, poate fi păcălit cu scopuri.

E și vina mea. E vina mea. Îmi plac denivelările în propria viață.

Caut oameni să denivelez.

Nu o fac conștient — ci intru în uitare.