Arhitecții din Babel
arhitecții speranței, copii ai disperării prăpăstii cu aripi, visătorii frustrării sfioși în instanță, nelegiuiții uitării perne pentru regrete, ale regretelor molii cuprinși de un dor sunt toți cei nedoriți păcătoși pentru om, ai dumnezeilor sfinți își visează apusul, ghilotind răsăritul buni de nimic își cuprind necuprinsul o cărămidă peste om e clepsidra e caldă și rece, se simte cât zece așează speranța și privește spre nord decăderea e rază și timpu-i fiord urcăm pe un munte, găsim doar porunci urcăm pe un deal, găsim numai cruci urcăm până la noi și, de fapt, e cădere urcăm și urcăm, în turnul de pulbere pleacă păcatul, ne revedem în curând dacă sunt Nero, privesc Roma în scrum nu e nici piatră, nici limbă, nici carne turnul nu cade, nu moare, nu este unde a fost Babel, nimicul domnește
„Arhitecții din Babel” e o poezie despre civilizația care urcă spre cer și sfârșește în tăcere.
O meditație despre mândrie, credință și pierdere, în care omul își clădește propria ruină, cărămidă peste cărămidă, până descoperă că de fapt urcușul e cădere.
Nu e despre Biblie, ci despre noi — arhitecții unui nimic tot mai perfect.