am făcut piatra să cânte
piatra din Masa Tăcerii plânge încă după mine. plânge și piatra din Poartă, cu sărutul ei deodată. treizeci de scaune pătrate și niciunul nu mă încape? să mă odihnesc puțin în locul din care vin? am încolonat mărgele, să prind Pasărea Măiastră cu dalta mea, nu dalta voastră. am plecat, că n-aveam sens, am murit și tot nu aveam - cum dracu’ vă mulțumeam? am creat ca Dumnezeu, sclavul tău voi fi mereu. ca un rege al durerii, pân’ la capătul puterii. artiștii au ucis arta, faima ne ucide soarta. v-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci: sărăcia duhului, pasărea văzduhului, zboară-n voi într-un senin - nu-l cunosc, îmi e străin. vă uitați în depărtare, departe formă nu are. fuge de voi și de mine, fuge de rău, nu de bine. însă am atins divinul, mi-am îndeplinit destinul. m-am distrus ca individ, să văd Logosul puțin - o fărâmă, o sclipire, nu o falsă amăgire. mă întrebați: ce-i frumosul? e cioplit în univers. femeia rugăciune m-a adus pe această lume. ierburi verzi, ierburi uscate, mi-ai arătat ce nu se poate. cu drag și multă omenie, am, în Paris, o Românie. la 11, impasse Ronsin exist.
brâncuși a vorbit întotdeauna prin formă, nu prin cuvinte. dar cuvintele lui — răsfirate în scrisori, interviuri, fragmente - conțin aceeași durere a exilului pe care a cioplit-o în piatră.
am reconstruit vocea lui din fraze reale. “artiștii au ucis arta” - al lui. “v-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci” — al lui. “la 11, impasse ronsin” -adresa lui din paris, unde a murit singur, departe de masa tăcerii.
asta e brâncuși pe care nu-l învățăm la școală: omul care a fugit de țară pentru că nu încăpea în ea, și a murit în paris cu “o românie” în atelier.