Aerosoli

Stau pe o scândură. În fața mea, o masă pe care scrie „aerosoli pensionari”.

Sunt doi kilometri până în sat. Satul care are patru ochi, două limbi și niciun obraz.

Mă deranjează vopseaua scândurii. Naționalistă. Și steagul. Doar marea e la locul ei. E turcoaz la mal, albastră cât vezi cu ochii și neagră în cerul gurii.

O să-mi las gândurile să se verse în mare și n-am să le scuz.

Nu vin în cuvinte către voi. Vin în aerosoli.

Îmi place singurătatea. A mea. O plâng pe a altora. Poate îmi place solitudinea, de fapt. Dar asta e nuanță.

Mă enervez în preajma lor. A oamenilor. Mă simt sufocat și dau vina pe mine, pentru că ei par că se acceptă și se înțeleg unii cu alții.

Vreau să dispar. Nu vorbesc de moarte. Vreau doar să fiu mereu în alt loc. Să mă enerveze alți oameni.

Mă cred mai deștept, apoi îmi revin și mă cred cel mai prost. De cele mai multe ori, în același timp.

Vreau să urlu la ei și o fac, dar sugrumat, cu păreri de rău.

M-am înconjurat de proști, de frică să nu fiu unul dintre pensionari.