Oamenii nu se tem de greșeală, se tem de martori.

Dacă am fi singuri în univers, am cădea cu grație, nu cu rușine.

Cum te vindeci de a vedea? Cum poți sa te faci nevăzător sau nevăzut într-o lume in care te îndeamnă sa te uiți la tot. Sa fii atent!

O sa te doară ce vezi, o sa te doară ce vad alții.

L-aș întreba: de câte ori ai nevăzut ce se vede de pe balconul ăla? Știm că de trei ori ai văzut totul și nimic. Dar balconul te-a convins, de fiecare dată, să intri în cameră și să mai încerci o dată să scrii. Și a avut dreptate. Poate pentru că balcoanele văd lumea mai bine decât noi, cei care stăm închiși între pereți.

Pentru balconul din lume. Pentru balconul din oameni. Pentru cei care nu locuiesc la parter.

Pentru sus.

Să rememorăm durerea. Spui că ai cuvinte, însă nu sunt ale tale. Ai nevoie de roșu, de sânge, să-ți curgă prin vene. Ești un chirurg al viselor sau visele fac chirurgie pe tine?

Te omori pentru cuvinte care n-ar muri pentru tine. Niciunul nu moare, toate trăiesc; le pui în hârtie puțin diferit. Asta e câștigul și prețul lumesc.

Suntem sclavii sensului. Însă cuvintele au dublu sens de cele mai multe ori. Și atunci... ai cui sclavi devenim?

Sclavii celui care citește? Sclavii ideii? Sclavii propriului sens?

Să moară sensul, căci doar așa putem trăi prin ale noastre cuvinte!

Zborul e înalt, ne prăbușește, nu e al nostru.

Vine din ceruri, din curenți neintalniti, din zei nevazuti. Din Icar, care a zburat prea sus sa se mai salveze…

Atunci de ce nu mergem? Nu mergem mai departe? Nu merge ca diagnostic al lucrurilor. Vrei sa faci ceva? Nu merge!

Nu merge, ca zboară! Sa zburam cu aripi de picioare.

mm, hai sa incerc.

două curcubee s-au întâlnit pe cer senin. au decis că ploaia doar le-ar strica plimbarea și că azi nu vor să ajungă leoarcă acasă.
măcar azi. măcar o dată.

însă, deodată, o bubuitură îl trezește.
tunase, iar fulgerul îl orbește o clipă. visase.
și, cum stătea pe marginea lui de nor, se îmbracă iar în toate culorile — trebuia să meargă la muncă. afară ploua cu găleata.

curcubeul visa mereu la o zi uscată. mereu ajungea acasă obosit, incolor și ud leoarcă.

ploaia e un șef rău.

a devenit curcubeul deprimat,
cel care iese după ploaie,
însă doar noaptea.

cine ar fi crezut că pot scoate optimismul din culori?

ne oglindim în nedreptate
în forme fără niciun fond
avem în diagnostic moarte
avem privirea unui orb

ne curge rău prin măruntaie
niște bieți sfinți, dar mincinoși
regretul – a inimii bătaie –
e sângele, îl recunoști

zburăm în cer, dar nu în ceruri
cu aripi croite din metal
zburăm cu aripi de picioare
sau ne târâm, dar spiritual

Adevărul îi doare doar pe cei care l-au ascuns.

l-am primit pe cel mai prost
rămas repetent în rai
avea strălucirea neagră
nici aripi n-avea să meargă

râdeau toți îngerii de el
că în loc să ajute, încurcă
el nu se salva pe el
cum păzea sufletul meu?

am zis: îi sar în ajutor
sunt omul lui păzitor

Un poem scris fără să mă iau în serios — nici pe mine, nici pe înger. Demonul, evident, râdea de amândoi.

arhitecții speranței, copii ai disperării
prăpăstii cu aripi, visătorii frustrării
sfioși în instanță, nelegiuiții uitării
perne pentru regrete, ale regretelor molii

cuprinși de un dor sunt toți cei nedoriți
păcătoși pentru om, ai dumnezeilor sfinți
își visează apusul, ghilotind răsăritul
buni de nimic își cuprind necuprinsul

o cărămidă peste om e clepsidra
e caldă și rece, se simte cât zece
așează speranța și privește spre nord
decăderea e rază și timpu-i fiord

urcăm pe un munte, găsim doar porunci
urcăm pe un deal, găsim numai cruci
urcăm până la noi și, de fapt, e cădere
urcăm și urcăm, în turnul de pulbere

pleacă păcatul, ne revedem în curând
dacă sunt Nero, privesc Roma în scrum
nu e nici piatră, nici limbă, nici carne
turnul nu cade, nu moare, nu este
unde a fost Babel, nimicul domnește

„Arhitecții din Babel” e o poezie despre civilizația care urcă spre cer și sfârșește în tăcere.

O meditație despre mândrie, credință și pierdere, în care omul își clădește propria ruină, cărămidă peste cărămidă, până descoperă că de fapt urcușul e cădere.

Nu e despre Biblie, ci despre noi — arhitecții unui nimic tot mai perfect.

eu nu-s urmaș al lui traian,
nu știu latină, nu-s roman.

popor ce-a trădat prea mult —
istoria nu minte oricum.

pe țepeș, doamne, l-am trădat;
român? sau turc prea educat?
l-am văzut rău întruchipat —
de fapt, el cred că ne-a salvat.

un demon prea demonizat.

vlad pentru mahomed?
i-a fost frate, a și fost demn.
prințul a trădat forțat
poarta ce l-a educat.

pentru acest popor ratat?

dar…

a stins puțin din ce eram,
boieri trădători de neam;
a tras în țeapă numai hoți,
l-am văzut crud — ce idioți.

prea răi, prea mici, prea cruzi;
istoria ne vede bine?
nu cred, suntem în ruine.

a fost vampir? a supt ce-i rău!
sau poate așa îl văd doar eu.

frumos popor, frumos și radu —
popor care-și trădează neamul.

„Țepeș” e un poem despre oglinda noastră istorică — despre cum transformăm dreptatea în cruzime și trădarea în obicei național.

Nu-l reabilitează pe Vlad, ci ne acuză pe noi, cei care am învățat să-l judecăm fără să-l înțelegem.

scrisul are o formă de a ieși singur din subconștientul celui care scrie.
sau poate nu e totul din subconștient, ci doar forma, iar fondul vine mai târziu, după ce forma e pregătită.

scrisul îmi pare o înțelegere sau un război între două lumi: cea care știe și cea care visează, cea care își asumă și cea care recunoaște, umil, că unele lucruri sunt deja create într-un cer al creativității și doar plouă peste autor când e pregătit să se plimbe prin ploaie.

cât din subconștient e șoptit în urechile realității? cât din el zboară în neantul necunoașterii?

voi scrie și voi afla, aș răspunde - însă e o necunoaștere ce îmi va rămâne etern necunoscută. sau, unele răspunsuri se ascund în întrebări și, în subconștient, știu.

lângă zei

am trecut pe lângă zei,
nici nu cred că m-au văzut.

ama e colierul mamei,
prima zeiță din ținut.

orice pas îți amintește:
ești fragil, nu ești ca ei.
față-n față cu pământul 
acolo îi vezi pe zei.

pe nuptse, care erupe,
maluri pline de zăpadă;

pe lhotse, cel prea-înaltul,
și pe mama tuturor 
zeița peste o lume,
chomolungma zeilor.

am trecut pe lângă zei, nici nu cred că m-au văzut.

tu când ai simțit ultima dată că ești prea mic pentru răspunsurile pe care le cauți?

piatra din Masa Tăcerii
plânge încă după mine.
plânge și piatra din Poartă,
cu sărutul ei deodată.

treizeci de scaune pătrate
și niciunul nu mă încape?
să mă odihnesc puțin
în locul din care vin?

am încolonat mărgele,
să prind Pasărea Măiastră
cu dalta mea, nu dalta voastră.

am plecat, că n-aveam sens,
am murit și tot nu aveam -
cum dracu’ vă mulțumeam?

am creat ca Dumnezeu,
sclavul tău voi fi mereu.
ca un rege al durerii,
pân’ la capătul puterii.

artiștii au ucis arta,
faima ne ucide soarta.

v-am lăsat săraci și proști,
v-am găsit și mai săraci:
sărăcia duhului,
pasărea văzduhului,
zboară-n voi într-un senin -
nu-l cunosc, îmi e străin.

vă uitați în depărtare,
departe formă nu are.
fuge de voi și de mine,
fuge de rău, nu de bine.
însă am atins divinul,
mi-am îndeplinit destinul.

m-am distrus ca individ,
să văd Logosul puțin -
o fărâmă, o sclipire,
nu o falsă amăgire.

mă întrebați: ce-i frumosul?
e cioplit în univers.

femeia rugăciune
m-a adus pe această lume.

ierburi verzi, ierburi uscate,
mi-ai arătat ce nu se poate.

cu drag și multă omenie,
am, în Paris, o Românie.

la 11, impasse Ronsin
exist.

brâncuși a vorbit întotdeauna prin formă, nu prin cuvinte. dar cuvintele lui — răsfirate în scrisori, interviuri, fragmente - conțin aceeași durere a exilului pe care a cioplit-o în piatră.

am reconstruit vocea lui din fraze reale. “artiștii au ucis arta” - al lui. “v-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci” — al lui. “la 11, impasse ronsin” -adresa lui din paris, unde a murit singur, departe de masa tăcerii.

asta e brâncuși pe care nu-l învățăm la școală: omul care a fugit de țară pentru că nu încăpea în ea, și a murit în paris cu “o românie” în atelier.

vreau ce mi-a furat trecutul,
vreau lumină - vreau mai multul,
vreau un zâmbet necerut.

de fapt, știu că vreau mai mult:
vreau fiu, îmbrățișare, bucurie, 
să fiu soare, 
sau nisipul, sau o mare.
nu visez, sunt o visare.

să aduc pe mal doar clipe,
clipe care-s infinite,
să se joace între ele
pe covorul plin de stele.

nu mai vreau să fiu trecut
și durere de împrumut,
frici pe care le-am primit
de la oameni, de la timp.

ziduri să nu mai ridic,
nu mai vreau să simt chiar totul 
când neșansa, când norocul,
când o arcă, când potopul.

vreau să, sau nu, să fiu umil,
să fiu zâmbet de copil.

simt că începe începutul.

vreau mai mult și vreau multul,
nu mai vreau să fiu trecutul.

am crezut mereu ca imi e greu sa-mi revendic gandurile, insa gandurile ma revendica pe mine.

optzeci la suta din tot ce gandesc e un mod metafizic de a ma face atent la propria-mi gandire.

ma obosesc discutiile despre realitate. realitatea mi s-a parut mereu rastignita in nebunie.

ma gandesc gandind si ma sperie gandirea. poate asta e realitatea mea nebuna: de a-mi meta gandi delirul. ma fascineaza si ma oboseste.

fac analize si le analizez. cat de adanc poti sapa? unde se termina puterea care sfredeleste gandirea? cat de adanc e abisul in care poti sa cazi cand esti deasupra norilor. intr-un avion, de exemplu?

am incercat sa-mi opresc mintea, sa nu se duca pe pustii.. insa nu suntem toti pe pustii? unde se termina pustiul si unde incepe civilizatia?

insasi scrierea acestor idei, imi goneste mintea pe un pustiu necivilizat. merg si vin, plec si ma intorc. insa, in cautarea asta neincetata a sensului, am vazut ca haosul nu e o alternativa opusa. e doar o alternativa.

am incercat o viata sa repar ce nu e stricat. as putea sa iau o pauza si sa accept.

cand demonii devin ingeri, greselile divine, oamenii dumnezei. tu ce mai esti? tu cum te scrii?

viața nu mai plânge după amintiri, 
nici pentru viitor nu are priviri. 
ancorată în azi, își soarbe libertatea 
acum, cât lumina nu a vazut noaptea.

totul e o clipă de-un etern frumos, 
prezentu-i gălăgia întoarsă pe dos.

și iată-te: nu ești etern.

sperai la altă rezolvare?

hai, nu fi plin

de-a ta mirare.

mediocru

port mediocru la vedere,

sunt bucurie, sunt durere.

sunt antieu, sunt tu,

aici, acum — sunt déjà-vu.

sunt ce n-a fost prea căutat

și-n vitrină s-a stricat.

sunt 25 în orice zi,

sunt el, sunt ea, sunt marți, sunt gri.

sunt o banală supradoză,

sunt timpul și-a lui nevroză.

sunt culegi de pe ocean

porumbul fără de cocean.

sunt mediocru promovat,

sunt el, sunt ea,

sunt marți,

sunt fad.

și moartea poate fi hazlie

am fost atent la geografie,

un diamant de 3 karate.

în actul I — nu se poate.

am fost atent

și tu — nu mie.

și moartea

poate fi hazlie.

e abandon sau praf de mers?

realitate - metavers?

realitate - contrasens?

lumini la capat de tunel

e ghicitoare, e cinel?

am scris precum un tobosar

un intelect atat de rar

cand dai cu batu’ in lucruri

nici n-ai cum sa nu te bucuri

sper sa ma ierte insusi ritmul

ca sunt un prost atat de simplu.

mama, lu’ dumnezeu

mama, lu’ dumnezeu,

iisus e acasă?

că n-a mai ieșit pe afară

și i-am văzut crucea

aici,

la scară.

cobori?

pe avionu’ de hârtie

am scris o mică blasfemie —

și, cumva, dacă ajunge-n nori…

doamne,

nu mă ierta,

dar,

hai,

cobori?

7 daruri ale Duhului Sfânt

era doar unul,

și-atât:

înțelepciunea.

restul șase —

s-au scris,

doar

ca să le dea un șapte.

ești lacrimă

pe portativ.

trecutu-i rece anotimp, dar nu cad zeii din olimp

vulness, puls rastit, privirea in fata

viitorul te imbratiseaza

lider?

n-am fost nici când trebuia să mă conduc pe mine

și dacă tu vezi, mă flatează —

dar adevărul tău îți aparține.

aș vrea să bem o bere,

să-ți explic ce are rost:

că-s prost, trădător, neputincios —

da, nu mereu… îți recunosc.

car niște lucruri

pe care nu le recunosc.

și dacă tăcerea mea e trădare pentru tine,

să nu ne oprim aici, te rog —

e tot ce mai fac bine.

sunt doar un trădător.

de tine.

și de mine.

dar cel mai important,

de ce ți se cuvine.