Sunt doi kilometri până în sat. Satul care are patru ochi, două limbi și niciun obraz.

Mă deranjează vopseaua scândurii. Naționalistă. Și steagul. Doar marea e la locul ei. E turcoaz la mal, albastră cât vezi cu ochii și neagră în cerul gurii.

O să-mi las gândurile să se verse în mare și n-am să le scuz.

Nu vin în cuvinte către voi. Vin în aerosoli.

Îmi place singurătatea. A mea. O plâng pe a altora. Poate îmi place solitudinea, de fapt. Dar asta e nuanță.

Mă enervez în preajma lor. A oamenilor. Mă simt sufocat și dau vina pe mine, pentru că ei par că se acceptă și se înțeleg unii cu alții.

Vreau să dispar. Nu vorbesc de moarte. Vreau doar să fiu mereu în alt loc. Să mă enerveze alți oameni.

Mă cred mai deștept, apoi îmi revin și mă cred cel mai prost. De cele mai multe ori, în același timp.

Vreau să urlu la ei și o fac, dar sugrumat, cu păreri de rău.

M-am înconjurat de proști, de frică să nu fiu unul dintre pensionari.

Sunt diferit. Îmi place să mă surprind cât sunt de prost.

De exemplu, dăunăzi, zăcea pe masa psihopatei cu care mă văd o sticlă de sos de soia. O sticlă mică. În miniatură. O sticluță de o sută cincizeci de mililitri. M-am trezit pe la șase, mahmur după câteva beri și o sticlă de vin roșu, demidulce. Am luat o gură de soia. Mi-a plăcut.

Am lucrat puțin, am râs cu și de mine. Dar și cu și de ea. De psihopată.

A plecat, căci în psihopatia ei este o altruistă, vrea să împartă nebunia cu toată lumea. Asta și pentru că avea treabă. O aștepta o clientă.

Am rămas nesupravegheat. Am mai luat un gât de soia. Și două beri. Dacă nu există bere de soia, sunt dezamăgit de managerii de produs responsabili.

Am mai luat un gât, râzând la acest gând. Apoi m-a lovit. Și a lovit podeaua. Abia am ajuns la baie. Am făcut o pictură pe care aș putea-o descrie ca fiind o operă înaintea vremii sale.

A venit acasă. „Băi, ia gura!”. Eram la la baie. Tăceam. Urla la porumbei.

M-am așezat pe canapea. „Gura!”, a urlat iar. S-a ridicat și urla ca zăpăuca pe balcon. I-a amenințat cu otravă. S-a întors pusă pe mine.

Mă apucase o lene ca o gheară cosmică. Nebuna m-a luat la o discuție serioasă despre vorbitul serios și atenția pe care i-o ofer. M-am justificat douăsprezece minute cum că ofer și am atenție de oferit fiecărui cuvânt de-al ei. M-a crezut. După aceea, nu știu ce a mai zis, că mă gândeam la textul ăsta.

S-a oprit. Ce liniște.

Apoi i-am citit textul. A părut deranjată că nu o ascultasem și am mințit că am scris textul când tăceam, nu când nu o ascultam. M-a crezut.

Gând.

Am fost prost iar. Nimic nou. Mi se făcuse foame, iar psihopata, drăguță cum e, s-a oferit să tricoteze o salată. M-am oferit să cobor până la market.

Unul mic, care se supraapreciază punându-și „super” în fața numelui. Supermarket. Superman. SuperMarius.

Voia lămâi. Deși pe masa din bucătărie erau patru. Am mai luat două acum. Și tortilla chips, cu brânză. Ăia cu ambalajul portocaliu. Am luat tot ce mi-a spus. Dar alt brand de chipsuri. M-am dus să le schimb.

M-a întrebat cine e la market vânzător. Nepalezul? El era. Să-i cer să îmi aducă lămâi mai mici din spate, dacă tot schimb chipsurile. Am coborât iar, am schimbat punga de chipsuri. Nu l-am întrebat de lămâi. Că nu sunt psihopat să despart lămâile în lămâi mari și lămâi mici. Dacă vrei lămâi mici, taie lămâia mare. Dar am luat cu sare chipsurile.

Am coborât iar să schimb punga. „Par un banc prost”, i-am zis nepalezului.

Avem chipsuri cu brânză. Nu m-a întrebat de lămâi.

Nu sunt aici să spun o poveste, ci să vă arăt un triunghi. Sau o față. Sau pe toate trei: cea pe care o prezinți lumii, cea pe care o arăți familiei și cunoscuților și, mai ales, cea pe care nu o vede nimeni. Uneori nici tu. Pe tine, cel adevărat.

Am căzut de pe tronul muzicii în golul paginii. Dar nu m-am lovit. Mă doare puțin glezna sufletului, nu e ruptă. Mă doare prostia mea, dar durerea are obiceiul bun de a dispărea când nu-i dai atenție. Vrea multă. Pe toată, chiar.

Mă întrebam zilele trecute dacă, după două căderi, mai duc încă una. Căci va veni. Nu suntem dumnezei să ne înălțăm. Vom cădea.

Dar omul se minte. Mi-am spus că, de fapt, căderea e înălțare. O înălțare cu glezna frântă. În geometria durerii, o latură ești tu, alta sunt oamenii, a treia sunt așteptările.

Să nu ai așteptări de la oameni putea fi o poruncă. Dar Dumnezeu l-a trădat pe Moise: i-a spus să nu-i ia numele în deșert — nu ne-a spus în ce deșert. Probabil altul decât Sinai. Putea fi o poruncă: „Să nu ai așteptări.” De la nimeni. Mai ales de la tine.

Tot ce facem e să așteptăm. Orice. Dans în aritmicitate cosmică. Așteptăm de la Dumnezeu, de la alții, de la noi, de la viață. Ce așteptăm de la viață e moartea. Singura certitudine. Și tot așteptăm.

Era joi. Târziu în noapte. Sau devreme în altă dimineață. La dracu’, timpul nu mai însemna nimic.

Mă gândeam la moarte. Nu m-aș fi sinucis, dar mă gândeam la ea. Că o să mor. Curând, dacă nu renunț la ce fac. Mi-era frică să exist. Dar și să nu. Îmi trebuia ceva să-mi ocupe creierul. E prost, poate fi păcălit cu scopuri.

E și vina mea. E vina mea. Îmi plac denivelările în propria viață.

Caut oameni să denivelez.

Nu o fac conștient — ci intru în uitare.

E minunat să știi că nu te bazezi pe cineva. Mai tot timpul te întrebi dacă te poți baza. E minunat să știi. Dar știința se ascunde înăbușită în tradiție.

Iar tradiția e prea bătrână să-și amintească de tine sau dacă îți datorează ceva.

Tradiția spune să iubești. Din tot sufletul. Până rămâi fără el.

Chiar dacă te bate sufletul pereche. Chiar dacă îl bați tu. Chiar dacă vă mințiți — ca de la suflet la suflet.

Și dacă iubirea a devenit tumoarea din inima sufletului nostru, de ce ne mai înverșunăm?

A greșit? Nu sunt în măsură să-i măsor cuvintele. Ideile par de neclintit când îi zâmbești morții și îți zâmbește înapoi.

Să-i judec ideile? N-aș putea nici asta. Idei greșite avem fiecare dintre noi. De ce m-aș ciorăni pe ale lui?

E nihilist? Nu cred. Cred că voia atenție.

De la Dumnezeu.

Mă găsești în urma greșelilor mele. Și a greșiților mei. Căci am greșit multora și mulți mi-au greșit. Dar mi le țin minte doar pe ale mele, deși am spus că ale lor mă apasă mai tare. Cel puțin, așa m-am comportat.

Am avut un comportament mincinos, Doamne. Mincinos întru sinceritate. Căci credeam că adevărul îl văd în oglindă. Până s-a spart.

Și când s-a spart, să știi că am încercat să mă lipesc. Știi ce s-a întâmplat. Sau nu știi, că nu ți-am simțit privirea asupra mea.

Nu te uiți la oameni. Și te înțeleg. Oamenilor le e greu să se uite la ei înșiși, darămite ție. De ce te-ai uita când știi totul? Privirea care știe — nu judecă. Și asta îmi lipsește.

Pentru că m-am privit. Și m-am judecat. Și ar fi fost nevoie de un Dumnezeu să n-o fac. Uită-te.

Poate nu merit. Poate îți rănesc privirea.

Fă-o ca sacrificiu, nu ca datorie.

Dar fă-o.

În ușa de metrou care se închide în fața ta și te lasă gâfâind să-l aștepți pe următorul. Să te văd cum rămâi înfrânt pe margine de peron, gândindu-te că ședința a început fără tine.

Nici măcar nu îți doreai să ajungi la ședință.

Aș fi dezamăgirea dezamăgirii tale.

Am ajunge împreună la un sfert de ședință, cu pantalonii murdari, întrebându-ne de ce ne-am grăbit.

Poate cineva ar râde de noi. Dar cine râde la urmă?

Râde cu dezamăgire.

În 2016 am încercat, ca popor, să mai dăm o mână peste greșeala de altădată. Dar la final de campanie te-am pus, deși mort, să întorci și obrazul celălalt. Ăla neplesnit. Ăla cuminte.

De data asta, nici Blaga nu s-a mai auzit.

Ai avut dreptate când ai zis: „V-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci.” Eram. Și vom fi.

Există o fărâmă de lumină în tot acest întuneric. Nu pentru noi, ci pentru tine. Există și un Dumnezeu care, spre binele credinței, urăște românii.

S-a întâmplat o dreptate cosmică: oricât ne-am chinui ca popor să îți cumpărăm ce am refuzat odată — nu ne permitem.

Și nici dacă am avea toți banii din lume, tot ar fi cineva care nu ar vinde ceva ce ai încercat să ne faci cadou. Nu s-ar putea despărți de ce a ieșit din mâna ta.

Pentru că nu a ieșit porumb.

Să ne ierte văzduhul.

Mă gândesc că unul dintre noi a fost mai bun. Ca om.

Mi te imaginez plecând la Paris, pe jos, să dai cu dalta acolo unde forma e apreciată. Unde nu auzi zgomotul de fond toată ziua: „Lasă dracu' piatra aia, culege porumbul!”. „N-o să faci nimic cu viața ta!”. „E nebun.”.

Unde „Rugăciunea” chiar se roagă.

Nu cred că te-a deranjat singurătatea. Aveai prea multe voci pentru lume.

Neapartenența te răpune.

Ai plecat pentru că nu ți s-a plătit munca. Ce absurd ești, Brâncuși. Să vrei tu bani pe o statuie.

Ai creat. Și ai vrut să lași poporului alte statui. N-ai cerut nimic în schimb. Știai că poporul ăsta nu plătește. Dar noi nu le-am vrut nici fără bani.

Academia noastră, Română, în frunte cu acel Mihail Sadoveanu — autor de mare valoare al operei „Dumbrava Minunată”, aia cu Lizuca și Patrocle — a prezidat ședința unde s-a decis că nu ești artist. Mai bine culegeai porumbul.

Porumbul lui Sadoveanu. Sau al lui Călinescu. Care a zis: „Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”.

El, care a scris telenovela „Enigma Otiliei”, știa și ce e esențial în sculptură.

Te disprețuiau. Și pe bună dreptate. Nu aveai ce căuta cu ei în aceeași încăpere. Universul te-a protejat.

Din păcate, noi nu am învățat mare lucru din cele întâmplate.

Am aflat de tine târziu. Nu te-am studiat la școală. Mai toate liceele de filologie poartă numele lui Călinescu. Învățăm despre Patrocle și Otilia. Niciun profesor nu mi-a vorbit despre pasărea văzduhului. Nici n-o s-o facă pentru alții prea curând.

Însă să știi că ești în Academie. Te-au băgat mort în ea. Atât de jos. De asta ai plecat. Că știai că ai mai multe șanse mort decât viu aici.

Ce-i drept, Blaga ți-a luat apărarea. Nu l-a auzit nimeni.

Am putea face dreptate. Ne-am putea recunoaște vina. De exemplu, am putea schimba numele liceelor „călinești”. Sau introduce sculptura în programa școlară. Măcar ca istorie a ei. Avem desenul, avem limba română, avem și muzica. De Enescu mai auzi. Deși, și el a împărtășit din soarta ta.

Dar nu o s-o facem, pentru că ne-ai lăsat cu porumbul necules.

Unele nu ajung să se nască bine — le ucid eu.

Am sângele multor idei pe mâini.

Reinhold Messner — primul om care a urcat toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri — spune că viața e absurdă, dar o putem umple cu idei.

Am simțit un piolet în inimă când am citit asta.

Pe altele, le-am văzut cum cresc. Cum își îndeplinesc destinul.

Până la urmă, totul este o idee.

Până și noi.

Eu sunt o idee pe care mama nu a refuzat-o.

Plus, îi cred înceți la minte. Pe toți. Îmi spun mereu că am dreptate și că mă înțeleg. Știu că n-am. Mă strânge apropierea lor, ca niște pereți cu care vorbesc și care vor să mă îmbrățișeze. Încă le vorbesc, dar nu le spun lucruri reale. Obișnuiam. Le îndrug chestii fără sens, uneori absurde și inutile. Dăunăzi, m-am plâns că m-a mușcat un cărăbuș. Se uita lung la mine, încercând să mă consoleze. Eu mi-aș fi dat una după ceafă.

Mă plâng că sunt neînțeles. Însă nici eu nu mă înțeleg. M-aș plânge mie, dar nu mă lasă oamenii. Mă tot întreabă lucruri și nu pot spune aceleași lucruri la infinit. Mai apare câte un cărăbuș.

Oamenii se obișnuiesc cu ce aud.

Îmi place să analizez oameni. Dar la unii nu e nimic de analizat. Și îi invidiez. Tot ce au de arătat e la vedere.

Mă gândeam că poate aș putea fi psiholog, însă nu poți da palme peste ceafa străinilor care îți povestesc despre cărăbușii lor. M-a întristat gândul. Apoi am râs că mă întristează ceva atât de absurd. Voiam să împărtășesc cu cineva, însă numai pereți, așa că m-am întristat iar.

Poate m-am săturat de rutina de a fi în capul meu. Îmi știu toate colțurile. Toate pânzele de păianjen din toate ungherele. Țin minte că mintea mea era un loc mai dinamic. Parcă mă distram cu ea și, uneori, și pe alții. Am devenit cinic. Unele gânduri sunt pietroaie pe fundul gândirii și atât.

Și mereu gândurile despre alții. Nu mă deranjează gândurile despre mine. Le am pentru că i-am cunoscut. Am împărțit câteva guri de aer, câteva bucurii și o dezamăgire.

Nici dezamăgirile nu își mai fac treaba. Nu reușesc să mă dezamăgească. Înainte mă goleau de viață sau mă precipitau. Acum sunt lipsite de sens. Ar trebui să doară măcar un pic. Poate nu dor pentru că le ascund.

Nici pereților nu le mai zic de cărăbușii mei.

Oamenii nu se tem de greșeală, se tem de martori.

Dacă am fi singuri în univers, am cădea cu grație, nu cu rușine.

Cum te vindeci de a vedea? Cum poți sa te faci nevăzător sau nevăzut într-o lume in care te îndeamnă sa te uiți la tot. Sa fii atent!

O sa te doară ce vezi, o sa te doară ce vad alții.

L-aș întreba: de câte ori ai nevăzut ce se vede de pe balconul ăla? Știm că de trei ori ai văzut totul și nimic. Dar balconul te-a convins, de fiecare dată, să intri în cameră și să mai încerci o dată să scrii. Și a avut dreptate. Poate pentru că balcoanele văd lumea mai bine decât noi, cei care stăm închiși între pereți.

Pentru balconul din lume. Pentru balconul din oameni. Pentru cei care nu locuiesc la parter.

Pentru sus.

Să rememorăm durerea. Spui că ai cuvinte, însă nu sunt ale tale. Ai nevoie de roșu, de sânge, să-ți curgă prin vene. Ești un chirurg al viselor sau visele fac chirurgie pe tine?

Te omori pentru cuvinte care n-ar muri pentru tine. Niciunul nu moare, toate trăiesc; le pui în hârtie puțin diferit. Asta e câștigul și prețul lumesc.

Suntem sclavii sensului. Însă cuvintele au dublu sens de cele mai multe ori. Și atunci... ai cui sclavi devenim?

Sclavii celui care citește? Sclavii ideii? Sclavii propriului sens?

Să moară sensul, căci doar așa putem trăi prin ale noastre cuvinte!

Zborul e înalt, ne prăbușește, nu e al nostru.

Vine din ceruri, din curenți neintalniti, din zei nevazuti. Din Icar, care a zburat prea sus sa se mai salveze…

Atunci de ce nu mergem? Nu mergem mai departe? Nu merge ca diagnostic al lucrurilor. Vrei sa faci ceva? Nu merge!

Nu merge, ca zboară! Sa zburam cu aripi de picioare.

mm, hai sa incerc.

două curcubee s-au întâlnit pe cer senin. au decis că ploaia doar le-ar strica plimbarea și că azi nu vor să ajungă leoarcă acasă.
măcar azi. măcar o dată.

însă, deodată, o bubuitură îl trezește.
tunase, iar fulgerul îl orbește o clipă. visase.
și, cum stătea pe marginea lui de nor, se îmbracă iar în toate culorile — trebuia să meargă la muncă. afară ploua cu găleata.

curcubeul visa mereu la o zi uscată. mereu ajungea acasă obosit, incolor și ud leoarcă.

ploaia e un șef rău.

a devenit curcubeul deprimat,
cel care iese după ploaie,
însă doar noaptea.

cine ar fi crezut că pot scoate optimismul din culori?

ne oglindim în nedreptate
în forme fără niciun fond
avem în diagnostic moarte
avem privirea unui orb

ne curge rău prin măruntaie
niște bieți sfinți, dar mincinoși
regretul – a inimii bătaie –
e sângele, îl recunoști

zburăm în cer, dar nu în ceruri
cu aripi croite din metal
zburăm cu aripi de picioare
sau ne târâm, dar spiritual

Adevărul îi doare doar pe cei care l-au ascuns.

l-am primit pe cel mai prost
rămas repetent în rai
avea strălucirea neagră
nici aripi n-avea să meargă

râdeau toți îngerii de el
că în loc să ajute, încurcă
el nu se salva pe el
cum păzea sufletul meu?

am zis: îi sar în ajutor
sunt omul lui păzitor

Un poem scris fără să mă iau în serios — nici pe mine, nici pe înger. Demonul, evident, râdea de amândoi.

arhitecții speranței, copii ai disperării
prăpăstii cu aripi, visătorii frustrării
sfioși în instanță, nelegiuiții uitării
perne pentru regrete, ale regretelor molii

cuprinși de un dor sunt toți cei nedoriți
păcătoși pentru om, ai dumnezeilor sfinți
își visează apusul, ghilotind răsăritul
buni de nimic își cuprind necuprinsul

o cărămidă peste om e clepsidra
e caldă și rece, se simte cât zece
așează speranța și privește spre nord
decăderea e rază și timpu-i fiord

urcăm pe un munte, găsim doar porunci
urcăm pe un deal, găsim numai cruci
urcăm până la noi și, de fapt, e cădere
urcăm și urcăm, în turnul de pulbere

pleacă păcatul, ne revedem în curând
dacă sunt Nero, privesc Roma în scrum
nu e nici piatră, nici limbă, nici carne
turnul nu cade, nu moare, nu este
unde a fost Babel, nimicul domnește

„Arhitecții din Babel” e o poezie despre civilizația care urcă spre cer și sfârșește în tăcere.

O meditație despre mândrie, credință și pierdere, în care omul își clădește propria ruină, cărămidă peste cărămidă, până descoperă că de fapt urcușul e cădere.

Nu e despre Biblie, ci despre noi — arhitecții unui nimic tot mai perfect.